Un concert de povestit nepotilor

O legenda rock a fost, zilele trecute, la Bârlad. Un nume care, pentru cei care îndragesc muzica de calitate, nu mai are nevoie de nicio prezentare: Uriah Heep. A fost nevoie doar de un prezentator care sa puna o singura întrebare, pe scena Zilelor Culturale ale Bârladului, care a debutat duminica seara: „Cine vine în seara asta la Bârlad?“ Reactia miilor de oameni strânsi în Centrul Civic al orasului a fost pe masura: URIAH! Doua ore atmosfera a fost asigurata, înainte de main-event-ul serii, de cei de la Cargo.

Cine nu a vazut acest spectacol greu poate întelege ce a fost pe scena înainte de venirea „colosilor“, dupa cum s-au exprimat multi dintre cei prezenti în public. În oras au venit chiar si fani ai Cargo si Uriah Heep din multe orase ale tarii. Cea mai îndepartata localitate - luându-ne dupa numarul de înamatriculare al autoturismului parcat în fata Primariei Bârlad - din care au venit fani ai rock-ului de buna calitate a fost Baia Mare. Motivul: Uriah tocmai concertase acolo! Pâna sa urce pe scena, legendarii rockeri de la Uriah Heep, trupa rock înfiintata în anul 1969, s-au complacut în a-si pastra energia. Abia mai târziu toata lumea avea sa înteleaga de ce... Mick Box (chitara si voce), Trevor Bolder (bass si voce), Bernie Shaw (solistul principal), Phil Lanzon (clape si voce) si Russell Gilbrook (tobe si voce) au ascultat cu atentie, partial, prestatia trupei Cargo. Bernie a fost cel care, la un moment dat, a iesit din încaperea de protocol a Primariei si s-a „postat“ lânga scena. Evident, cei de la Cargo au observat ca sunt „filati“. Asta nu i-a împiedicat sa îsi faca show-ul. Din contra, solistul principal al celor de la Cargo, Adrian Igrisan, s-a ambitionat si a reusit, la un moment dat, sa ridice în aer o mare de mâini care sa aplaude la orice semn ce i se adresa...

Încalzita bine, multimea a mutit în clipa în care, brusc, pe scena si-a facut aparitia Bernie. A fost primul care a urcat pe scena si primul care a spus „Good evening, Barlad!!!“ (Buna seara, Bârlad!). Practic, a fost momentul în care piata a început sa vibreze. Însa, apogeul a fost atins chiar atunci când Russ a pus mâna pe bete si a început sa loveasca cu forta în „premier“ - element principal al setului de tobe. Deschiderea concertului nu a fost incendiara, ci de-a dreptul exploziva. Uriah a intrat în forta si probabil ar fi spart multe geamuri daca acestea nu ar fi fost deschise de localnicii care au stat cu zecile la ferestre pentru a urmari mega spectacolul. În scurt timp, multimea a intrat în ritm si a început sa apese cu forta asfaltul pietei. Din când în când, pe doua ecrane de proiectie foarte mari era redata imaginea tobosarului Russ, care „muncea“ cu toata fiinta sa. Aceasta imagine agita si mai mult spiritele. Cu fiecare minut ce trecea din concert, Uriah parca trecea dintr-o sfera într-alta a rock-ului. Piesele interpretate se auzeau din ce în ce mai tare iar superartistii transpirau mai ceva ca într-o zi torida de vara. Multimea îsi vedea de treaba: scanda cu toata puterea „Uriah!“. Bernie l-a prezentat spectatorilor pe bateristul Russ, cel fara de care muzica formatiei nu poate exista. Cu o zi înainte, fusese ziua lui iar acesta parca a vrut sa arate lumii întregi ca veteranii de la Uriah, care tocmai l-au recrutat în formatie, au facut cea mai buna alegere. Aschii au sarit din bete si sute de oameni s-au mirat cum de nu au explodat tobele pe ritmul demential al melodiei „Look at yourself“. Basistul Trevor Bolder a pus si el „sare si piper“ pe un spectacol ridicat la standarde înalte de una dintre cele mai puternice trupe rock ale timpului si ale momentului. Maestrul Bernie a scos din public, cu melodia „July morning“ ce era mai bun: pofta de a trai. Desi e un slow prin definitie, piesa este cea mai apreciata de catre membrii formatiei si asa va ramâne. Chiar ei au spus-o iar lumea s-a convins de asta. Mick Box (chitara si voce) si Phil Lanzon (clape si voce) i-au facut sa retraiasca momentele tineretii pe cei mai în vârsta rockeri veniti acum doua zile în Bârlad.

Cei doi veterani au fost confundati, evident alaturi de Bernie si Trevor, cu brandul Uriah Heep. Orice acord al celor doi mega artisti i-a facut pe multi sa închida ochii si sa îsi aduca aminte de concertele la care au fugit în strainatate pentru a le vedea. De-o parte si de alta a scenei au stat, tot timpul, cei mai aprigi fani ai trupei pentru a observa tot ce se întâmpla pe scena, pentru a nu pierde nimic. Prin multime s-au vazut însa si fete triste, ale celor care, de-a lungul celor 38 de ani de existenta ai formatiei, au vazut foarte multe concerte Uriah. Cunoscatorii au spus ca pe scena care tremura din toate încheieturile totusi sound-ul (sunetul) concertului a fost putin sub asteptari. Cu alte cuvinte, volumul mergea dat mai tare! Spre final, cei cinci de la Uriah s-au retras. Asa cum era si normal, mii de oameni i-au aclamat si i-au rechemat pe scena. Nu se interpretase „Lady in black“! iar lumea urla (cu intentie folosit acest cuvânt!) dupa ea! Dar componentii trupei erau în zona. Se asteptau sa fie rechemati pentru un bis. Sunt prea obisnuiti cu asta, pe orice scena ar urca. Si pâna acum nu au urcat decât pe super scene ale lumii. I-a uimit, la un moment dat, faptul ca, pasind pe o scena dintrun oras atât de mic precum Bârladul, lumea a aratat ca îi iubeste enorm si ca le respecta si apreciaza muzica. Si au revenit...

„Lady in black“ a încheiat o seara pe care multi nu o vor putea uita poate niciodata. „Nu mai am cuvinte! Nu stiu ce sa mai spun. Sunt uimit ca am avut posibilitatea de a asista la asa ceva. Am stat cu sufletul la gura tot concertul si nu as mai fi vrut sa se termine. Ma gândesc acum daca îi voi mai vedea vreodata“, a spus un spectator. „Mi s-a parut un pic cam încet sunetul, însa formatia si-a respectat pe deplin blazonul. Sunt un brand pe care îl stiu cam de 25 de ani. Îi cunosc bine si stiu toate miscarile de artisti care au avut loc în trupa, de-a lungul anilor. Se stie ca bateristul si basistul sunt, în orice formatie rock, sufletul sound-ului. Cu Russ au facut o alegere except ionala. M-a uimit omul acesta, prin daruire si mai ales prin faptul ca, la numai câteva luni de când a intrat în formatie e extraordinar de bun. Stie la perfectie ce are de facut!“, a spus un vechi fan al trupei. „Am fost placut suprinsa sa vad în orasul nostru o formatie de calibru greu, o mega trupa. Nu am fost pâna acum la concerte de acest gen, însa iubesc muzica celor de la Uriah Heep si o ascult des. Acum mi-am schimbat total impresia despre unele melodii. Mult mai bine se aud aici, live, decât pe înregistrari“, a completat o doamna din public.

Imediat dupa încheierea show-ului, rock-erii au plecat din oras, spre Londra, acolo unde, ieri, au continuat sa uimeasca mii si mii de oameni... „La Bârlad, Uriah a fost cel mai important eveniment muzical. Oare când se va mai produce un altul, macar de o asemenea magnitudine?“, a afirmat un alt fan din public. Un articol de Adrian Arnautu.

Uriah Heep - Sunrise

Concert Uriah Heep la Birlad

Eram convins, atunci cind am plecat sa-i vedem pe cei de la Uriah Heep, ca vor face un spectacol de exceptie. Si asa a si fost, cu observatia ca s-au ridicat mult peste asteptarile noastre. Nu a contat ca spectacolul se desfasura pe o scena dintr-un orasel mic din estul Europei, oamenii au demostrat inca odata ca sint niste profesionisti adevarati, ca fac muzica din pasiune si de placere si au dat totul din ei. Calzi, prietenosi, amabili, destinsi, au facut o atmosfera de zile mari. Au zimbit tot timpul, au facut semne prietenesti celor care au venit sa ii vada, au discutat cu publicul, au intretinut atmosfera, au fost fantastici. Nu vreau sa supar pe nimeni, publicul a fost ok, dar ma gindesc eu ca poate publicul nu a raspuns in totalitate incercarilor de a face atmosfera a baietilor de la Uriah Heep. Nu mai spun ca la pretentiile si asa nu prea mari ale membrilor trupei, organizatorii barladeni le-au oferit o cazare la un hotel de doua stele, cu toate ca in contract scria altceva, hotel care nu avea sampon la baie si cine stie ce conditii discutabile le-au mai fost "oferite" acestor oameni, pentru care, pina la urma aceste "nimicuri" nu au mai contat, odata ce s-au urcat pe scena si a inceput spectacolul. Dar sa lasam criticile si sa continuam cu lucrurile si intimplarile frumoase, oferite de acesti minunati oameni de la Uriah Heep.

S-a cintat aproape tot ce se putea cinta in o ora si ceva de concert. Inclusiv "July Morning" si "Lady in Black", plus inca alte citeva piese celebre de-ale trupei. Minunat a fost sa observ ca refrenul de la "Lady in Black" a fost imediat prins de cei din public si impulsionati de exceptionalul Bernie Shaw, a iesit o combinatie de voci public/formatie foarte faina. Linga mine, alaturi de copii sau de tineri care nu erau nascuti cind incepusera Uriah Heep sa cinte, citiva rockeri mai "batrini", plus o mare de oameni care nu te asteptai sa ii intilnesti la un asemenea concert, dar care, exceptional, au fost prinsi in atmosfera pe care au facut-o Mick Box, Bernie Shaw et. comp si au cintat umar linga umar cu mai vechi si mai obsnuiti amatori de muzici de calitate... si au facut-o incredibil de frumos. Asta a fost una din calitatile pe care le-am remarcat in seara concertului, anume ca acesti minunati muzicieni, pe linga faptul ca au tratat cu cea mai mare seriozitate acest concert, au stiut cum sa ii faca si pe cei care poate nu mai ascultasera niciodata pina acum muzica lor, sa ii faca sa intre in atmosfera, sa participe si sa se bucure impreuna cu ei. A fost ceva de vis...

O alta mare calitate pe care am observat-o la acesti simpatici oameni, a foast modestia. Modestia aia dusa pina la simplitate si naturalete, un soi de bunatate si frumusete sufleteasca pe care o raspindeau in jur, cum rar mi-a fost sa intilnesc. Pe o scena din Barlad, Romania, undeva in Europa de est, niste artisti au facut ce stiu ei mai bine sa faca, au cintat, la fel cum ar fi facut-o pe cea mai mare sceana din lumea asta. Si cum au cintat... Cuvintele sint de prisos, pentru a putea intelege cum a fost, ar fi trebuit sa fii acolo. Multumesc lui Dumnezeu, ca am apucat eu, sa vad in direct (si culmea, gratuit), una din cele mai mari formatii ale muzicii rock pe care le-a dat omerirea vreodata. Aceasta minunata trupa, doamnelor si domnilor, a fost, este si va ramine Uriah Heep.

Iata si citeva instantanee din timpul concertului, dupa care, la final, fotografii cu nasti si cu Bernie Shaw si Russell Gilbrook, cu care m-am intretinut pret de citeva minute si cu care am avut onoarea sa fac si citeva fotografii.

Uriah Heep

Debutul lor discografic Very 'Eavy, Very 'Umble ("Uriah Heep" în versiunea pentru Statele Unite) în 1970 a însemnat un album hard, direct si viguros, relativ simplist. Piese folk atacate electric si cu overdrive. S-a evidentiat piesa Gypsy, piesa de baza în spectacole, chiar si în zilele noastre. Au audiat numerosi tobosari îninte de-a se decide asupra lui Keith Baker cu care au inregistrat Salisbury (1971). Netinind pasul cu programul foarte incarcat de concerte, el va parasi grupul la scurt timp. Salisbury a fost un mare salt valoric comparativ cu discul de debut. Este un produs atent lucrat, cu demonstratii instrumentale remarcabile, solo-uri lungi, aproape interminabile, dar neplictisitoare. Piesa ce da titlu albumului, "Salisbury", este o lucrare de 16 minute, realizata cu o orchestra de 26 de instrumentisti. Cu acest disc, Uriah Heep a fost foarte aproape de-a intra în galeria marilor grei care au initiat rock-ul progresiv. Hit-ul discului a fost în mod evident vestita Lady In Black, o piesa folk transpusa hard în maniera primului album. La sfârsitul anului 1971, au loc noi schimbari de componenta. Astfel Ian Clarke este înlocuit cu Lee Kerslake, tobosar care a mai cântat cu trupele The Gods si Toe Fat. Mark Clarke (ex Downbeats, ex Colosseum) îl înlocuieste pe Paul Newton la bass, dar dupa numai trei luni este si el înlocuit cu Gary Thain (n. 15 Mai 1948, Wellington, New Zeeland, m. 19 Martie 1976; ex Keef Hartley Band). Aceasta formula a fost cea mai stabila si de succes componenta Uriah Heep si în care au lansat cinci albume de mare impact între anii 1972-1975.

Lansat în 1971, Look At Yourself a fost primul entry in clasmentul din Marea Britanie, ocupând locul 39 în noiembrie '71. Discul a avut o prezentare foarte interesanta, coperta fiind o folie de aluminiu în care pur si simplu te vedeai ca într-o oglinda. Este perioada de mare inspiratie a trupei. Excentricitatea versurilor cu tenta fantastica puse pe o muzica bine compusa si abordata, pe alocuri chiar grandioasa, au satisfacut foarte mult gusturile publicului din acea perioada. In 1972, apare Demons And Wizards, primul lor entry in clasamentele americane. In acelasi an iese pe piata The Magician's Birthday, care continua ideea de pe precedentul material. Ambele albume au fost discuri de platina. Urmeaza în mod natural un dublu album live, Uriah Heep Live (1973). Prestatia este de inalt nivel. Vinzarile sunt foarte bune. Mai apar Sweet Freedom (1973) si Wonderworld (1974, ultimul entry în Top 40 al clasamentelor americane).

In februarie 1975 lui Gary Thain i se cere parasirea formatiei, devenit indezirabil datorita consumului excesiv de droguri. Acesta a murit un an mai târziu, 19 martie 1976, în urma unei supradoze. A fost considerat unul dintre cei mai talentati instrumentisti bass ai vremii. In martie 1975 este cooptat ca basist talentatul muzician John Wetton (ex King Crimson, ex Family, ex Roxy Music, mai târziu la UK si supergrupul Asia), urmarindu-se o anumita impetuozitate necesara nivelului la care se afla Uriah Heep în acel moment. Multi critici au considerat gestul lui Wetton ca fiind un pas inapoi în ceea ce-l priveste, acceptând activitatea într-o trupa ce devenise anacronica. Apare Return To Fantasy (1975), cu un material ce indica clar o diminuare a puterii de creatie a grupului si care va fi prima si ultima intrare în Top 10 in Marea Britanie. Urmeaza High And Mighty (1976). Vinzarile sunt totusi foarte bune, succesul mare, singura problema ramânând critica de specialitate, care nu ii inghitea de loc.

Pe fondul unor tensiuni interne, culminind cu perspectiva plecarii lui Hensley in timpul unui turneu in Statele Unite în vara lui 1976, Byron va fi fortat sa paraseasca Uriah Heep. El se va alatura formatiei Rough Diamond si dupa scurta colaborare va scoate o serie de albume solo. Moare in februarie 1985. Inlocuitorul sau va fi John Lawton (ex Lucifer's Friend). Wetton plecat sa-l acompanieze pe Brian Ferry, va fi inlocuit cu Trevor Bolder (ex David Bowie). Apare în aceasta componenta Firefly (1977), bine primit de public, impresionând calitatile vocale ale lui Lawton si compozitiile foarte bune semnate Hensley. In aceasta formula mai apar doua materiale: Innocent Victim (1978) si Fallen Angel (1978).

Urmatorul disc, Conquest (1980), ne aduce si urmatorul vocalist în persoana lui John Sloman (ex Lone Star). Hensley paraseste grupul. Dupa o scurta pauza, avem de-a face cu un nou Uriah Heep. Astfel alaturi de veteranii Box si Kerslake, vin John Sinclair (keys), Bob Daisley (ex Ozzy Osbourne; bass), Peter Goalby (ex Trapeze; vocal). Apar doua discuri, Abominog (1982) si Head First (1983) produse foarte bine, cu un sound actualizat. Parea ca totul ar fi mers spre bine, dar vesnicele framintari interne n-au servit niciodata coerentei grupului Uriah Heep. Daisley pleaca. Se reintoarce Trevor Bolder. Mai scot un album, Equator (1985), dupa care casa de discuri Bronze Records da faliment, iar baietii semneaza peste ocean cu Portrait Records.

Turneele masive si dese, le permite aparitia în continuare la nivele de box office rezonabile, in special în Statele Unite, iar în 1987 au avut onoarea sa fie prima trupa de heavy metal din vest care a concertat în Moscova. Inevitabil au urmat noi schimbari de componenta. Dupa mai multe vizionari sunt cooptati Bernie Shaw (vocal) si Phil Lanzon (keys), ambii ex Grand Prix. Formula este aceeasi si astazi.

De pe youtube, July Morning: http://www.youtube.com/watch?v=CJ9EkTehGwo